Bine v-am regasit dupa ninsorile de pana acum  (daca nu v-au prins pe drum)!

Ser ca sunteti toti bine dupa ce am trecut prin aproape 60 de ore de viscol groaznic, care a depus zapada aproape peste tot prin sudul tarii. DAR nu despre asa vreau sa va vorbesc. Topicul acestui mesaj este altul, si anume ca ofer training specializat in utilizarea calculatoarelor pentru personalul din administratia publica. Motivul este unul extrem de simplu: astazi m-am apucat sa citesc un ghid de solicitant pentru fonduri europene pentru IMM-uri. Consider ca este un lucru estrem de bun faptul ca sunt bani care pot fi primiti si care se pot investi in Romania, deoarece castiga toata lumea din aceste proiecte. Dar iar ma abat de la context.

Tot citind eu cu spor, sa inteleg cum se pot obtine banii, ajung la un moment dat la pagina 51, si  anume la Anexa 3. Incepand cu acea pagina am descoperit ca fie autorul/autoarea, fie statia de lucru unde s-a lucrat documentul se numesc Mada (Madalina, Madalin, etc). Si am facut acest lucru foarte simplu, deoarece au fost inserate in document linkuri catre anexe/documente/tabele care se gaseau pe acea statie de lucru. Ca s-a intamplat asa ceva nu e nimic nou, dar ca l-au publicat astfel pe site la MCSI eu cred ca este mai ciudat.

Am atasat documentul pentru a vedea si analiza chiar voi.

Ghidul solicitantului POS CCE 3.3.2

 

Sa aveti o saptamana calduroasa!

Cele de mai jos nu imi apartin, ci provin dintr-un document care circula pe net. Dar care prezinta multe realitati.

Cei care se regasesc ii astept cu comentarii.

 

Vedem acum in anul 2009 cum casa parintilor nostri este de 50 de ori mai scumpa  decat atunci cand au cumparat-o si realizam ca noi o sa platim pentru casele noastre in jur de 50 de ani.

Nu avem amintiri despre primii pasi pe luna, nici despre razboaie sangeroase, dar avem cultura generala, pentru ca asta insemna ceva o data.

Suntem ultima generatie care a jucat “Ascunselea” , “Castel”, “Ratele si “vanatorii”, “Tara, tara! Vrem ostasi”, “Prinsea”,”Sticluta cu otrava”, “Pac Pac”, “Hotii si vardistii”, ultimii care au strigat “Un doi trei la perete stai”, ultimii care au folosit telefoanele cu fise, dar primii care am facut petreceri video (inchiriam un video si stateam sa ne uitam a filme 2 zile inchisi in casa), primii care am vazut desene animate color, primii care am renuntat la casete audio si le-am inlocuit cu CD-uri.

Noi am purtat jeansi elastici, pantaloni evazati, geci de blugi de la turci, iar cine avea firme gen Lee sau Puma era deja lider de gasca.
Noi nu am dat examene de Capacitate, nu am dat teste grile la admitere.

Noi am fost ultimii “Soimi ai Patriei” si ultimii “Pioneri”.

La gradinita am invatat poezii in romaneste, nu in engleza…

Si am cantat MULTI ANI TRAIASCA nu HAPPY BIRTHDAY la aniversari.

Am sorbit din ochi Sclava Isaura, Beverly Hills , Melrose Place , Twin Peaks, Dallas .. si cine zice ca nu s-a uitat ori minte ori nu avea inca televizor.

Reclamele de pe posturile straine ne innebuneau, si abia asteptam sa vina si la noi inghetata Magnum, sau pustile alea absolut superbe cu apa.Intre timp, ne consolam cu Tango cu vanilie si ciocolata si clasicele bidoane umplute cu apa de la robinet, care turnate in cap ne provocau pneumonii. Si uite un motiv bun sa nu mergem la scoala.

Noi am ascultat si Metallica, si Ace of Base, si DJ Bobo, si Michael Jackson , si Backstreet Boys si Take That, si inca nu auzisem de manele singurele melodii de joc fiind horele la chefuri, la care nimeni nu stia pasii, dar toti dansam!

Dar spre deosebire de copiii din ziua de azi, am auzit atat de Abba, si de Queen, cat si de noile nume gen 50 Cent si Britney Spears.

Am citit “Licurici”, “Pif”, Ciresarii, si am baut Cico si Zmeurata si ni s-a parut ceva extraordinar cand au aparut primele sucuri “de la TEC” fara sa ne fie teama ca “au prea multe E-uri”, iar la scoala beam toata clasa dintr-o sticla de suc fara teama de virusi.

Noi am baut prima Coca-Cola la sticla si am descoperit internetul. Noi nu ne dadeam bip-uri, ne fluieram sa iesim afara, noi nu aveam dolby surround system, taceam toti ca sa auzim actiunea filmului, nu aveam Nintendo sau Playstation ci jocuri tetris de care ne plictiseam la o luna dupa ce le cumparam si le uitam pe dulap, pline de praf.

Abia asteptam la chefuri sa jucam “Fantanita”, sau “Flori, fete sau baieti”, sau “Adevar sau Provocare”, sau orice ne dadea un pretext sa “pupam pe gura” pe  cine “iubeam”..

Noi suntem cei care inca au mai “cerut prietenia”, care inca roseam la cuvantul “sex”, care dadeam cu banul care sa intre in farmacie sa cumpere prezervative, pe care apoi sa le umplem cu apa si sa le aruncam in capul colegilor, care am completat mii de oracole, sperand ca persoana iubita va citi acolo unde scrie “De cine iti place?” ca ne place de el/ea.

Este uimitor ca inca mai suntem in viata, pentru ca noi am mers cu bicicleta fara casca, genunchiere si cotiere, nu am avut scaune speciale in masini, nu am aruncat la gunoi bomboanele care ne cadeau din greseala pe jos, nu am avut pastile cu capac special sa nu fie desfacute de copii, nu ne-am spalat pe maini dupa ce ne-am jucat cu toti cainii si toate pisicile din cartier, nu am tinut cont de cate lipide si glucide mancam, parintii nostri nu au “child proof the house”, ne-au trimis sa cumparam bere si vin de la alimentara, si cate un pachet de tigari de la tutungerie.

Noi am auzit cum s-a tras la Revolutie, noi am fost martorii a trei schimbari de bancnote si monede, noi am ras la bancuri cu Bula, noi am fost primii care au auzit-o pe Andreea Esca la Pro TV, noi suntem cei care mai tinem minte emisiunea “Feriti-va de magarus”.

Suntem o generatie de invingatori, de visatori, de “first-timers” …

Daca citesti si ai cazut macar un pic pe ganduri, esti de-al nostru !

Trimite si prietenilor pe care poate i-ai uitat de mult, sa isi aduca aminte si ei .

De curand am descoperit ca oamenii din jur, nu toti, dar marea majoritate, nu asculta. Vorbesti cu ei, incerci sa le spui ceva, dar nu te asculta. Cu toate ca par a asculta, si ca par a fi atenti, daca dupa 15 minute de la terminarea discutiei ii intrebi ceve legat de subiectul discutiei o sa ai surpriza de a descoperi ca nu au retinut nimic. Ciudat este ca in momentul in care le spui acest lucru te contrazic: am discutat despre “..”, am inteles, am retinut.

Incerc sa imi dau seama de ce am ajuns sa fim in astfel de situatii, in care suntem prezenti numai fizic, nu si mental, la discutie/intalnire/etc. Si nu reusesc sa gasesc decat o singura explicatie: avem atat de multe lucruri in minte, incercam sa ne ocupam de asa de multe sarcini incat nu mai putem absorbi noi informatii  (imi aduc aminte de un episod din Familia Bundy in care Kelly a invatat tot ce se putea despre sport, iar cand a mai invatat 1 singur lucru extra a trebuit sa uite ceva din ce invatase anterior). Cred ca asa am ajuns, sau vom ajunge, si noi toti: vom fi nevoiti sa stergem din informatiile existente pentru a face loc unora noi.

Acest lucru ma duce cu gandul la analogia cu calculatoarele: stergem un film sa copiem muzica, stergem poze vechi sa copiem unele noi, si asa mai departe. Exista o singura deosebire: la oameni daca se ajunge la nivelul maxim de informatie efectele sunt mai mult decat un mesaj: “nu exista spatiu pentru a copia toata informatia”, cum se intampla la calculatoare. la oameni este posobil sa se produca si scurt-circuite, sa vedem si un pic de fum, sa nu mai putem recupera “partitia”respectiva.

Concluzia este una singura: sa incercam sa nu mai incarcam partitiile asa de mult, sa incercam sa facem cate o sarcina pe rand, pentru ca altfel nu va fi bine.

Am ajuns sa scriu despre acest subiect deoarece am multi prieteni, fosti colegi, amici, etc, care lucreaza in multinationale ( sau corporatii li se mai spune) si unii sunt fericiti, unii nu. Multi au fost fericiti cand au ajuns sa lucreze acolo, cand au fost cautati de corporatii, si dupa 2-4 ani au atins un nivel de nefericire imens de mare. Este de necrezut ca in perioada scursa de la angajarea lor au eliminat cu totul entuziasmul existent si placerea de a lucra acolo.

Prima categorie este cea pentru care acesta este fie primul serviciu, fie maxim al doilea, si au fost foarte incantati de acest fapt. Adevarul este ca in momentul in care ai terminat facultatea si te accepta o firma de talia HP/Oracle/IBM te simti regele lumii. Simti ca poti face orice si ca poti muta muntii din loc. Si dupa o anumita perioada, care asa cum am zis variaza de la 2 la 4 ani, totul s-a epuizat. Nu mai ai entuziasm, nu mai ai chef de munca, nu mai ai chef de colegi, nu mai ai chef. Tu duci la acel serviciu ca sa ai de unde pleca seara, si pentru ca ai nevoie de un cash-flow sa nu mori de foame. Dar nu te mai tine nimic acolo – si totusi nu faci nimic sa pleci de acolo. Nu iti cauti alt serviciu, nu aplici la joburi, nu incerci sa schimbi ceva, nimic. Te “blazezi” si ramai intr-o inertie imensa, care nu face decat sa te duca pe drumul de “pierzanie” al depresiei.

A doua categorie este cea a oamenilor care nu simt ca traiesc decat daca muncesc intr-o astfel de companie. Viata lor nu are sens daca nu sunt exploatati la 110% din capacitate, ei nu exista daca nu lucreaza minim 14 ore pe zi. Multi dintre ei nu au familie (si eu le garantez ca nici nu vor avea vreodata in acest fel), si pentru ei munca/serviciul este singurul tel in viata. Si in multe cazuri ajung la urgente, cu caderi de calciu, cu probleme de stomac, si multe altele (vezi cazurile din presa, cele cunoscute).

In acest moment eu vin sa intreb : oare merita sa existam numai sa muncim, sau sa fim nefericiti la serviciu ? Oare merita sa nu mai traim ci doar sa existam, sa vegetam  ? Oare merita sa fim lamaile pe care le storc altii, si ramane coaja, care se arunca ?

Ganditi-va daca merita !!!

Astazi incerc sa imi explic, sau sa explic, de ce lumea isi pune viata pe tapet si o publica pe Facebook. Am observat cu surprindere ca sunt persoane (nu putine) care posteaza pe Facebook orice fac. Si cand spun orice cred ca totusi limitez volumul de informatii pe care aceste persoane le fac publice. Am avut surprinderea sa gasesc zile intregi postate pe Facebook de catre proprietari, incepand cu cafeaua de dimineata (poza cu ceasca, poza cu scrumiera, etc), poze de pe drumul pana la serviciu, poze din parcarea de la serviciu (sau poze de la mtrou), poze din birou, poze din pauza de masa, poze din birou, poze cu colegii, poze de la plecara spre casa, poze cu drumul pana acasa, poze cu ajungerea acasa, poze cu cina, poze, poze, poze, poze…..si toate cu comentarii .

Am descoperit ca in acest fel poti sa afli cam tot ce a facut un om din momentul inregistrarii pe Facebook si pana in prezent. Ce inca nu am decis -INCA-  este daca acest lucru este bun sau rau. Argumente sunt si pro, si contra, si impotriva, dar totusi ramane o intrebare: CAND AVETI TIMP ?

Multi dintre cei care au viata acolo se plang ca nu au timp, ca totul este aglomerat, ca nu gasesc rezolvari, ca …, ca…., ca…, si tot asa. Si totusi daca faci un test cat dureaza o postare pe Facebook, si le aduni pe toate, rezulta destule minute/ore pierdute degeaba.

O sa adaug si un sondaj, just for fun, pentru a vedea cati dintre voi au viata pe Facebook.

Tocmai a aparut Topul companiilor in care merita sa lucrezi pentru 2012. Nici o uimire, Google este pe locul 1. Uimirea este ca Microsoft a iesit din top 10.

Il gasiti aici

 

 

Oameni buni, in Romania totul se rezolva cu scandal, gura mare, agitatie, balacareala si cate si mai cate din arsenalul de mahalagiu. O sa va spun si de ce, pentru ca nu  as fi ajuns la concluzia asta fara a trece prin cateva intamplari cel putin de prost gust.

Ca tot omul din Bucuresti incerc si eu sa fac rost de un loc de parcare. Primul pas a fost sa ma dus la Serviciul parcari din sectorul unde coabitez cu o suma de ciumpalaci si sa intreb daca sunt locuri libere. Acolo aflu ca nu sunt si plec suparat si trist ca nu am si eu locul meu. Numai ca ajung in zona blocului si vad ca se lucreaza la noi locuri (sau loace dupa  unii vecini) . Tzup in masina, ma duc inapoi la parcari si mi se recomanda sa incep sa folosesc un loc, dupa care mi se vor intocmi actele. Zis si facut. Timid incep sa folosesc un loc, incet incet credeam ca s-a obisnuit lumea cu masina in locul ala, si treaba mergea incetisor spre bine. Ma cheama de la Serviciul parcari sa facem actele, dam drumul la dosar, pun si eu o nota in dreptul locului ca l-am platit, si ii rog sa nu il ocupe. Si GATA!!!!! S-A DECLANSAT NEBUNIA!!!!!

Incep diversi ciumpalaci sa mearga la Servicul parcari, sa faca scandal, sa jicneasca pe cei de acolo, sa ii acuze ca au primit spaga, sa MA laude ca m-am laudat prin fata blocului ca am dat eu spaga, si cate si mai cate  (nu stiam ca a da spaga a devenit motiv de mandrie). Si scandal cateva zile la rand, sesizari, reclamatii, acuze – a depus reclamatie prin care il acuza pe seful de la parcari ca a luat spaga   ( si fara sa imi doresc i-am facut rau omului acela, pentru ca astfel de sesizari raman la dosar ). In cele din urma ma suna oamenii de acolo si ma roaga frumos sa ma duc sa rezolvam cumva  - ma duc , imi schimba locul, si rezolvam. Si in acest fel ciumpalacul il primeste pe cel care a fost al meu, unde sa ii incapa duba.

Prin urmare, de ce sa fii politicos in Romania ? De ce sa nu ma fi asteptat pe mine intr-o seara si sa imi fi spus : “eu am o duba, nu incape decat pe locul asta, nu ai vrea sa facem schimb de locuri ?”Si as fi fost de acord, ca pot sa inteleg de vorba buna. In schimb ciumpalacul a ales sa se duca sa faca scandal, sa fie cu gura cat trenul si sa jigneasca!!! Mai rau este ca a reusit. Asta nu e bine, ca a reusit.

Sa nu uit: ciumpalacul are B 95 RYI la duba. Daca se recunoaste pe blog (tare ma indoiesc ca stie ce e ala) sper sa se simte macar 1% rusinat de manifestarile lui.

Romani, sa ne traiti !!!

ca ultima intrare: IMI CER SCUZE SEFULUI DE LA PARCARI CA S-A AJUNS AICI.

De curand am fost la un potential client pentru a discuta despre ceea ce isi dorea. Acesta era un client “ideal”, in sensul in care el contactase firma pentru a solicita un sistem. Toate bune si frumoase, merg la el, discutam, aflu ce isi dorea, ii prezint cele ce le oferim, etc. Ajungem la un moment dat si la discutiile despre si cu bani unde de obicei clientii nu mai sunt prietenii celui care vinde. In acest caz aflu bugetul existent, croiesc oferta si surpriza asteptata: oferta depasea bugetul!! De, se mai intampla si asa .

Prezint oferta si incepem sa discutam si sa negociem, si unul mai cere, altul mai scade sau nu, si tot asa. Si ajumgem la un moment cheie, cand clientul cere, si cere, si iar cere, dar in aceeasi bani.  In acel moment i-am spus ca eu ma opresc, deoarece nu vreau sa vand ciurucuri si dupa aceea sa ne purtam pica unul altuia. Si nu mai vreau sa inchei tranzactia in acele conditii!!

Rezultatul a fost ca am revenit la masa discutiilor, si totul a fost ok. Dar concluzia a fost ca in filme :

- drum pana la client – 200 euro

- masa cu clientul – 50 euro

- expresia clientului  - NEPRETUITA!!

 

Sa aveti o zi buna !

De astazi revin cu postarile si prima este adresata unei singure persoane. Este cea care m-a determinat initial sa imi fac blog (pana atunci mi se parea o pierdere de vreme) dar dupa aceea am inceput sa ma gandesc daca merita sau nu. Sunt sigur ca voi pierde ceva timp cu el, dar macar pot incerca.

Tot aceeasi persoana m-a determinat astazi sa reiau postarile, desi nu am discutat direct si nu mi-a dat nici un fel de feed-back. DAR am inteles ca in acest fel iti cresti vizibilitatea, ca in acest fel lumea incepe sa afle de tine, etc.

 

Prin urmare MULTUMESC !

Salut

Astazi va spun ca nu aveam chef sa scriu nimic, dar in urma unor mailuri cu cineva am decis sa abordez o tema destul de la moda, dar cu elemente despre care nimeni nu pomeneste nimic. Si anume este vorba de angajarea in diverse posturi la diverse firme a unor persoane care sunt daca nu paralele cu cerintele joburilor, atunci se vor intalni cu ele cam in 50 de ani.

Exemple sunt destule, si sunt unele atat intalnte in viata de zi cu zi, cat si aflate de la colegi, prieteni, cunostinte parteneri, etc. Nu voi da nume de companii sau de persoane pentru ca nu vreau sa ma trezesc cu cine stie ce anunt oficial ca am “denigrat ” respecivele firme/persoane.

Ce am observat in ultimul timp este tendinta din multe companii de a angaja anumiti oameni in posturi destul de “inalte”, oameni care isi fac jobul in proportie de 15 % (maxim ). Acest lucru conduce ulterior la necesitatea angajarii unui asistent pentru respectiva persoana, asistent care va face 100 % din jobul sefului. Si cum este normal toate meritele vor fi receptionate de catre sef, ca doar trebuie sa faca si el ceva.

Pe de alta parte am intalnit si tendinta de a lasa anumite departamente/persoane sa isi indeplineasca taskurile, dar intr-un stil complet haotic si fara logica (eu stiu ca oamenii tin sa mareasca entropia si tind catre ea in mod natural, dar sunt companii unde aceasta entropie este litera de lege). De ce sunt lasati sa lucreze in mod haotic, si sa faca cam ce vor ei si cand vor ei ? Exista o explicatie logica a acestui fapt, sau pur si simplu se intampla ? Refuz sa cred ca nu se poate institui o ordine care sa fie la un nivel minim, dar sa fie.

La final vreau sa intreb daca vom ajunge si noi (nu in 10 ani, nu in 20, dar poate in 30 de ani ) ca in companii sa domine profesionistii. Sa existe si cealalte categorie care nu prea au ce face, dar sa domine cei care isi fac treaba. Dar cred ca sunt optimist.

Weekend placut.